De obicei trec cel puţin 12 ore
între vizionarea filmului şi scrierea review-ului,
dar de data asta au trecut doar 17 min, pe ceas. Ideea acestui micro-preambul e
că filmul mi-a plăcut tare mult şi că încerc să scriu cât timp impresiile şi
reacţiile sunt încă ultra-proaspete. În altă ordine de idei, se pare că în
ultima perioadă eu şi IMDb-ul ne-am sincronizat mai puţin decât de obicei, dat
fiind că tocmai ce am văzut un film cotat mult sub nivelul său şi măcar de ar
fi singurul sau barem printre puţinele. Dar nu, urmează să mai scriu despre un
film subevaluat cât de curând. Până una alta, însă, o să vorbesc despre „Peacock”.
Filmul ăsta e cel în care Cillian Murphy
face, dacă nu rolul vieţii sale, atunci unul dintre cele mai bune de până acum;
eu zic să uităm de „Inception”,
de „Sunshine”, de „In Time” şi chiar de trilogia
Batman a lui Christopher
Nolan, pentru că în filmuleţul ăsta regizat de un novice, un anume Michael Lander, Cillian Murphy
face un dublu rol de excepţie. Ca să termin cu cast-ul, îi mai avem pe Ellen Page (o să
dau doar două exemple, „Juno”
şi, din nou, „Inception”), Susan Sarandon
(care, cred eu, nu mai are nevoie de nicio prezentare) şi Keith Carradine
(pe care l-am văzut de curând în „Cowboys and Aliens”).
Şi acum că am terminat cu cast-ul,
să trecem la poveste. Varianta foarte pe scurt este că un tren deraiază şi se
opreşte în curtea protagonistului, ceea ce determină o serie de întâmplări care
mai de care mai bizare şi mai greu de interconectat, până în momentul în care
realizezi că două dintre personaje sunt, de fapt, unul singur, iar aceste două
personaje sunt o femeie şi un bărbat. Şi de aici încep speculaţiile: o fi
travestit, o avea dublă personalitate, care e aia dominantă, o fi având
tendinţe homosexuale reprimate şi aşa mai departe. Unde mai pui că personajul
principal, pe numele lui masculin John Skillpa şi pe cel feminin Emma Skillpa,
a şi avut o copilărie şi o adolescenţă tulbure din cauza comportamentului mamei
sale, ceea ce l-a transformat într-un bărbat labil psihic şi emoţional, anxios
şi nesigur pe el, mai ales după moartea acesteia.
Cert e că pe măsură ce povestea
progresează (culmea, condensată perfect tot în 90 de minute; deci, se poate şi
fără scene de umplutură), apar din ce în ce mai multe elemente disruptive,
astfel încât se ajunge la o adevărată confruntare, mai mult sau mai puţin
directă, între Emma şi John, pe fondul unei relaţii mai vechi ale lui John şi
al presiunilor de ordin politic de la nivel local. Oricum, povestea este foarte
bine gândită, originală, chiar, dacă luăm în calcul anumite detalii care, în
combinaţie, au un efect şi mai puternic de mister. Iar Cillian Murphy, deşi
recunosc că, până acum, nu mi-a inspirat prea multe, a sărit brusc din
categoria actorilor de mâna a doua în cea de categoria întâi, cel puţin pentru
mine, mai ales pentru că a fost în stare să exprime perfect toată lupta din
interiorul personajului, toată angoasa şi toată neliniştea. În concluzie, DE
VĂZUT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 6.1
Notă personală: 7.4
Cast: Mi-a plăcut Susan Sarandon (ca întotdeauna, de altfel), mi-a plăcut
Cillian Murphy, cum am mai zis, mai ales pentru că l-am văzut într-un rol
psihologic excepţional pe care l-a jucat desăvârşit şi mi-a plăcut şi Ellen
Page, pentru că am văzut-o într-un alt fel de rol decât până acum şi culmea, i
s-a potrivit.
Titlu: Personal aş fi ales un alt titlu pentru film, dat fiind că Peacock este
numele orăşelului din Nebraska unde are loc toată povestea şi în rest, nicio
altă legătură cu nimic. Nici la nivel metaforic nu găsesc vreo altă
interpretare şi de asta mi se pare puţin neinspirat.
Plot: Evident, nu 100% original (nu prea cred că există aşa ceva), dar deosebit
de restul filmelor de genul ăsta prin combinaţia de elemente psihologice care îţi
demonstrează fără echivoc că protagonistul e pierdut definitiv. Deşi speri tot
filmul că, la un moment dat, o să se întâmple ceva definitoriu, la final
realizezi că povestea a ajuns exact de unde plecase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu