The Fast and the Furious: Tokyo Drift [2006]

            Tocmai am (re)văzut unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată la Hollywood. Bine, e mult spus „film”; „basm” e mai aproape de adevăr, că doar un copil de grădiniţă ar putea fi impresionat de minunea asta de sequel care nu face decât să distrugă o franciză şi aşa nu prea interesantă. Vorbesc despre un film a cărui poveste e cusută nu cu aţă albă, ci roşie. Un roşu aprins care se vede al naibii de tare. Mă rog, subiectul propoziţiei e „The Fast and the Furious: Tokyo Drift”.

            Nici nu ştiu cu ce se încep. Despre cast nu am ce să spun, la propriu, pentru că nu îi cunosc pe actori, dat fiind că sunt aproape toţi iluştri anonimi. Spun aproape pentru că în film apar şi Bow Wow (da, nepotul lui Snoop Dogg, care a decis că rappereala nu e suficientă şi că poate încerca şi actoria… Mă rog, a fost destul de natural în film în rolul unui băieţaş de cartier – deşi acţiunea se petrece în Tokyo; dar asta e viaţa lui, de fapt, aşa că nu-i pot lăuda veleităţile de actor) şi foarte puţin la final (adică aproximativ 1 minut) Vin Diesel. În rest, din cast mai fac parte Lucas Black, Nathalie Kelley, Sung Kang sau Brian Tee (cum am zis, iluştri anonimi).

            Cât despre plot, simplu şi previzibil. Băieţaşul sigur pe el din Alabama ajunge să se mute în Japonia, la tatăl său, pentru a evita închisoarea şi toate astea pentru că nu se poate abţine să nu rupă în cinşpe orice maşină pe care o are participând la curse improvizate pentru a-şi demonstra abilităţile. Şi când ajunge în Japonia, brusc intră într-un cerc dubios de semi-interlopi pasionaţi de maşini, curse şi drift-uri. Bla! Şi de aici încep clişeele. Bine, ele apar de la începutul filmului, dar în Tokyo se întâmplă tot. Avem de toate: mafie, maşini, o idilă relativ imposibilă (dar în filmele americane, imposibilul devine posibil), curse de maşini, drift-uri, maşini, curse de maşini, urmăriri cu maşini, accidente soldate cu victime şi morţi şi deznodământul: încă o cursă de maşini.

            Filmul e atât de previzibil de te ia durerea de cap şi plictiseala din primele 10 minute. Pe deasupra, e presărat cu pastiluţe de înţelepciune japoneză şi aforisme atât de profunde încât începi inevitabil să caşti. Singurele chestii mai breze din film sunt în număr de două, şi anume montajul bine făcut (trecerile de la un cadru la altul sunt foarte inspirate în majoritatea cazurilor) şi coloana sonoră. Nu că ar fi melodiile prea bune, dar măcar erau de ultimă oră în 2006, când a ieşit filmul. Recunosc că şi acum îmi place cvasi-melodia celor de la Teriyaki Boyz… Presupun că se cheamă tot „Tokyo Drift”, deşi nu garantez. În concluzie, filmul ăsta e o adevărată pierdere de vreme şi de bani pentru cei care l-au creat, sperând să mai stoarcă ceva dintr-o franciză care oricum nu a dat pe spate prea multă lume. Deci, MAI BINE NU !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 5.7

Notă personală: 4.0 (cu indulgenţă)

Plot: Banal, lipsit de esenţă, previzibil până la cer şi înapoi şi pur şi simplu, plictisitor. Mai mult de atât nu am ce să spun.

Coloană sonoră: Din nou, apreciez că melodiile folosite au fost moderne la vremea lor şi că, într-adevăr, se potrivesc cu atmosfera filmului. Măcar atât, că ele în sine sunt vai de capul lor majoritatea.

Imagine: Trecerile de la un cadru la altul sunt foarte reuşite, un aspect pe care l-am lăudat şi la „Stay”. Cred că e singurul plus al filmului. Ah, da, şi imaginile din Tokyo sunt foarte drăguţe. Măcar pentru atât e ok de văzut filmul.