Nu-mi amintesc când am văzut ultima dată un film cu
adevărat palpitant, unul care să mă ţină tensionată de la început la sfârşit şi
care să mă facă să fiu frustrată la fiecare cinci minute. Jur că, la un moment dat, aveam o stare de
irascibilitate de îmi venea să arunc monitorul pe geam. Mă rog, scopul acestui
mic preambul este să demonstreze că încă mai există filme care să suscite
reacţii autentice din partea publicului. Despre cel despre care vorbesc eu am
auzit diverse înainte de a-l vedea, şi de bine, şi de rău, dar sincer nu mă
aşteptam să-mi placă atât de mult. Şi este vorba despre “The Hunger Games”.
Acum, dacă e să fim 100% corecţi, ideea şi plot-ul filmului
nu sunt complet noi. De fapt, cred că sunt sute de filme care merg aproape în
totalitate pe aceeaşi idee (primul care îmi vine mie în minte este „The Tournament”
şi o să mă opresc aici cu exemplele), ca să nu mai zic că toată treaba cu
fugărit unii pe alţii prin pădure este şi ea veche de când hăul („Apocalypto” sau „The Hunted” îmi
vin iar rapid în minte). Mai mult, am citit un roman care se leagă de toată
chestia cu reality show-ul televizat, al cărui subiect este cel puţin macabru
şi a cărui sistare nu va veni decât dacă lumea încetează să se uite la el. Şi nu,
nu mă refer la romanul eponim după care s-a făcut ecranizarea, ci la cel al lui
Amélie Nothomb, „Acid Sulfuric”.
Dar, în ciuda tuturor celor spuse mai sus, filmul acesta
chiar a reuşit să mă ţină în priză, mai ales datorită actriţei din rolul
principal, şi anume Jennifer
Lawrence (a mai jucat ea în „X-Men:
First Class” şi „Winter’s
Bone”, iar eu am pe lista cu filmele de văzut „Silver Linings Playbook”).
Deci, fata nu e unul din cele mai mari star-uri de la Hollywood, dar mie mi s-a
părut că a jucat atât de bine încât aproape că-ţi transmite toate trăirile pe
care le are personajul: incertitudine, hotărâre, teamă, furie şi aşa mai
departe. La naiba, se vedea cum tremură înainte să intre în aşa-zisa arenă! Mă
rog, ca să trecem restul cast-ului în revistă, avem nume grele, cum ar fi Stanley Tucci, Woody Harrelson sau Donald Sutherland, despre care
nu mai adaug nimic, o participare neaşteptată a lui Lenny Kravitz şi „începători” ca
Josh Hutcherson (eu l-am
văzut în „The Kids Are All Right”,
deşi nu mi-a rămas înfipt în memorie) sau Liam Hemsworth (care nu ştiu de
ce e cap de afiş, pentru că apare 15 minute cumulat în tot filmul dar deh, e
fratele lui Chris Hemsworth…).
Revenind, filmul este al naibii de bun. Ţine mult, peste
2 ore, dar nu te plictiseşti nicio secundă. Nici nu prea ai cum, dată fiind
starea perpetuă de tensiune, inclusiv în momentele de început ale filmului,
când nu se omoară nimeni şi nu e nicio scenă de acţiune propriu-zisă. În plus,
mi-a plăcut modul în care a fost ilustrat tot absurdul unei societăţi viitoare
decadente, care a depăşit de mult graniţa dintre moral şi imoral. Poate că
singura chestie puţin neclară este justificarea necesităţii Jocurilor Foamei,
deşi la o analiză mai atentă, totul are sens. În orice caz, atenţia la detalii
a fost maximă, aşa că filmul ăsta chiar merită. În concluzie, DE VĂZUT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 7.2
Notă personală: 8.8
Cast: Pe mine m-a impresionat Jennifer Lawrence, chiar m-a impresionat! La cât
de autentic e jocul ei actoricesc, la un moment dat ai senzaţia că nu te mai
uiţi de mult la un film, ci că asişti la ceva care chiar se întâmplă. O bilă de
bowling albă pentru ea!
Regie: Repet, deşi ideea filmului nu e nicidecum originală, plot-ul e atât de
bine transpus încât de-a lungul filmului am încercat să mă pun în pielea
personajului principal şi să mă gândesc ce aş fi făcut eu într-o situaţie sau
alta. Probabil că aş fi murit printre primii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu