Friends with Benefits [2011]

            Aseară am revăzut pe HBO Comedy un film pe care la vremea lui l-am aşteptat destul de mult şi despre care, deşi nu pot spune că m-a dat cu totul pe spate şi că n-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea, pot spune în schimb că a fost o punere în scenă plăcută, dezinvoltă şi relativ realistă a unei idei folosite şi răsfolosite de-a lungul timpului în industria cinematografică. În plus, naturaleţea şi chimia dintre protagonişti (ce limbaj de lemn!), precum şi plot-ul foarte bine structurat şi fără găuri estompează senzaţia de deja-vu legată de scenariu, aşa că, la final, nu cred că veţi spune că a fost o pierdere de timp. Vorbim azi despre „Friends with Benefits”.

            Ca să închei cu comparaţiile cu alte filme din acelaşi gen, şi anume „comedie romantică”, vreau doar să spun că dintre „No Strings Attached” (cel cu Ashton Kutcher şi Natalie Portman) şi filmul ăsta, îl aleg pe cel de-al doilea, în mare parte pentru că nu a fost atât de siropos şi de lacrimogen (la propriu), deşi scene emoţionante au existat şi aici. Dar să fim metodici şi să începem cu cast-ul. Rolurile principale, Dylan şi Jamie, sunt jucate de Justin Timberlake (pe care l-am mai văzut în „The Social Network” şi „In Time” şi pot să spun că sunt încântată de abilităţile lui actoriceşti) şi de Mila Kunis (Jackie din „That 70’s Show” şi cred că e suficient). De asemenea, îi mai avem pe Patricia Clarkson şi Woody Harrelson, ambii în roluri relativ excentrice pe care le creează în mod genial: ea de mamă încă libertină, el de homosexual foarte „la vedere”. Dau câte un exemplu pentru fiecare: „Shutter Island”, respectiv „Natural Born Killers”. Plus două apariţii fulgerătoare din partea Emmei Stone şi a lui Andy Samberg şi un cameo mai prelungit din partea lui Shaun White (dublu campion olimpic la snowboard).

            Până aici, totul sună foarte bine. Eh, povestea, cum am mai zis, nu e deloc nouă. E vorba despre doi oameni care decid că nu mai vor relaţii şi sentimente şi angajamente şi preferă, în schimb, o relaţie strict sexuală care, evident, ajunge să se tranforme în altceva până la final, cu tot cu obstacolele de rigoare survenite pe parcursul poveştii. Şi cam atât, cu final fericit, bineînţeles. Ceea ce face, însă, filmul, să fie deosebit rezidă în cu totul alte elemente, cum ar fi: chimia dintre protagonişti (mă repet, ştiu), naturaleţea cu care joacă, inclusiv în scenele mai fierbinţi, povestea (secundară) a tatălui lui Dylan care suferă de Alzheimer şi care e cu adevărat impresionantă, umorul autentic, uşurinţa cu care curg cele 109 minute, şi aşa mai departe.

            Mai mult, şi o să dedic un întreg paragraf acestui lucru, mi-a plăcut tare mult ideea de intertextualitate dusă până la extrem, ceea ce face ca filmul să fie ancorat în modernitate şi ca spectatorii să poată empatiza mai bine cu personajele. De exemplu, avem referiri la filme („Pretty Woman” sau „The Ugly Truth”), la actori (George Clooney sau Katherine Heigl) sau la artişti (John Mayer sau Kris Kross – dau ca exemplu melodiile lor cele mai cunoscute). În plus, melodia temă a filmului este „Closing Time” a celor de la Semisonic, care este absolut genială. Filmul e o combinaţie reuşită de umor, sentimentalism şi realism, aşa că, DE CE NU? :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 6.6

Notă personală: 7.0

Cast: Reiau pentru a mia oară (de fapt, e doar a treia) faptul că Justin Timberlake pare să aibă un oarece talent nativ pentru actorie, în sensul că nimic nu pare forţat, iar uşurinţa interacţiunilor dintre el şi Mila Kunis se vede de la o poştă. Probabil s-au amuzat enorm de mult la filmări.

Plot: Deşi ideea filmului e veche şi probabil că a fost folosită de multe ori până acum în diverse ecranizări care încearcă să surprindă complexitatea relaţiilor interumane, aici sunt milioane de mici detalii care îţi distrag constant atenţia de la faptul că ştii foarte clar ce o să urmeze şi cum o să se termine filmul.

Coloană sonoră: 10+, mai ales pentru flash mob-ul care dansează pe „New York, New York” a lui Frank Sinatra şi pentru „Hey, Soul Sister” a celor de la Train pe care „curg” credit-urile de final.