Silver Linings Playbook [2012]

            Mie Bradley Cooper mi-a plăcut încă de la primul film în care l-am văzut jucând, şi anume „The Hangover”, deşi am realizat ulterior că îl mai văzusem şi în altele, numai că nu l-am remarcat, dat fiind că nu a avut rolul principal. După aia am văzut şi alte filme cu el (cum ar fi „The A-Team” sau „Limitless”) şi mi-a plăcut la fel de mult, însă pot să spun cu certitudine că în filmul pe care l-am văzut aseară a fost „Bradley Cooper cum nu l-ai mai văzut până acum” (cum mi-a spus o colegă de serviciu după ce a văzut şi ea filmul) şi nu pot decât să-i dau dreptate. Fără alte prezentări inutile, vorbim astăzi despre „Silver Linings Playbook”.

            Filmul are nu mai puţin de 8 nominalizări la Oscar, printre care cel mai bun film, cel mai bun scenariu adaptat, cea mai bună regie (este vorba despre David O. Russell, cel care a regizat şi „The Fighter” în 2010), precum şi rarisima combinaţie de nominalizări pentru toate cele patru categorii care privesc jocul actorilor. Mă rog, cred că sunt suficiente laude deja (şi motive să vă uitaţi la el) şi e timpul să trecem la chestii mai detaliate. Din cast l-am menţionat deja pe Bradley Cooper. Îi mai avem pe Jennifer Lawrence (pe care acum ceva timp o lăudăm pentru jocul actoricesc din „The Hunger Games” – tipa e foarte promiţătoare, cred că am mai spus asta), pe Robert De Niro, care nu mai are nevoie de nicio altă prezentare, pe Jacki Weaver (nu ştiu de unde s-o iau; poate am mai văzut-o pe undeva, dar nu-mi amintesc), pe Julia Stiles (o să dau două exemple total diferite: „10 Things I Hate About You” şi „The Bourne Identity”) şi pe Chris Tucker (da, da, din „Rush Hour” şi „The Fifth Element”), pe care jur că nu l-am recunoscut decât când am văzut credit-urile de final. Omul s-a schimbat foarte mult, poate nici nu l-am mai văzut eu în vreun film în ultima perioadă, dar în afară de vocea enervant de familiară, eu n-am ştiut cine e.

            Ideea filmului este foarte tare. Personajul lui Bradley Cooper, Patrizio Solitano Jr., petrece 8 luni într-un spital de boli mentale după ce suferă o cădere nervoasă atunci când îşi prinde soţia în flagrant cu profesorul de istorie şi îl bate pe respectivul măr. Tot atunci i se identifică şi tulburarea de care suferă, „bipolar” în engleză sau maniaco-depresiv în română. Tot filmul se învârte în jurul încercărilor sale de a se repune pe picioare, de a-şi recuceri soţia şi de a-şi readuce viaţa pe un făgaş normal, numai că e destul de complicat să faci asta când toată lumea din jurul tău e deraiată într-un fel sau altul. De fapt, cred că singura persoană complet întreagă la cap din tot filmul e mama lui şi chiar şi aşa am dubii. Mă rog, treaba e că omul face tot posibilul să nu mai aibă schimbări de dispoziţie bruşte, deşi dacă aude melodia de la nunta sa o ia razna (pentru că asta se auzea la casetofon când soţia lui îşi făcea de cap sub duş cu amantul).

            Nu mai zic nimic de Robert De Niro care a jucat genial şi pe care cred că e prima dată când îl văd plângând într-un film, deşi n-am văzut puţine cu el (sper să nu mă înşel, totuşi), dar o să vorbesc despre personajele principale, interpretate impecabil de către Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence. Amândoi au probleme emoţionale serioase (el cu coarne, ea văduvă) şi ambii fac eforturi să rămână pe linia de plutire. Ai putea să juri că nu sunt doar roluri ce au făcut ei, ci că la un moment dat chiar li s-a întâmplat ceva similar, pentru că eu nu am găsit nici un moment forţat în tot filmul. Mai mult, deşi tot ce se petrece sub ochii tăi e dramatic şi trebuie să fii de bolovan să nu empatizezi măcar cu unul din personaje, sunt şi momente şi scene de umor autentic, în care râzi deşi ştii că nu prea ar trebui. Iar finalul, deşi uşor previzibil, este apoteotic şi îţi aduce un zâmbet autentic pe buze. În concluzie, DE VĂZUT !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 8.0

Notă personală: 8.0 (cred că e prima oară când păstrez nota)

Cast: Nu vreau să insist prea mult, cred că am lăudat suficient pe toată lumea. Dar vreau să mai menţionez o dată că, într-adevăr, Bradley Cooper a făcut un rol total diferit de ce am văzut eu până acum şi, deşi poate că nu e în zona lui de confort (traducere cam nefericită, ştiu), i-a ieşit perfect, mai ales scena în care o ia razna pentru că nu găseşte filmarea de la nunta sa, iar părinţii lui reuşesc cu greu să-l calmeze.

Plot: Probabil că am mai văzut poveşti de genul ăsta, cu oameni care suferă o cădere nervoasă sau trec printr-o traumă şi fac eforturi ulterior să se recapete pe ei înşişi. Cu toate astea, povestea asta a fost mai emoţionantă, mai reală şi mai realistă. Un detaliu care mi-a plăcut foarte mult e că nu vezi nici măcar un sărut între personaje până în ultimele 3 minute.

Titlu: De când am auzit de film m-am tot întrebat la ce se referă titlul lui şi abia după ce l-am văzut am putut să-mi dau seama care e faza. „Silver lining”, aspect pozitiv, optimism şi determinare de a rămâne pe o linie constantă. Cu alte cuvinte, un titlu foarte inspirat.