18 Years Later [2010]

(Diciotto Anni Dopo)

 
           Acum două seri am văzut un film din categoria de filme de care nu găseşti prea des. Mă refer la genul de film care reuşeşte cu succes să fie şi trist, şi vesel în acelaşi timp, la care aproape că îţi dau lacrimile la anumite scene, dar la care te amuzi copios atunci când vine vorba de dialoguri spumoase. Şi, ca să fie treaba treabă şi ca să mi se confirme teoria (conform căreia europenii fac filme de o mie de ori mai bune ca americanii), este vorba de un film italian, şi anume „Diciotto Anni Dopo”.

            O să încep cu cast-ul, deşi poate că nu are prea mult sens, dat fiind faptul că nu avem capete de afiş de la Hollywood. Cu toate astea, chiar dacă aş sta să mă gândesc bine, nu ştiu care alţi actori mai mult sau mai puţin consacraţi ar fi putut interpreta rolurile din filmul ăsta. Deci, personajele principale sunt jucate de Edoardo Leo (care a şi regizat filmul şi a făcut-o foarte bine), Marco Bonini, Sabrina Impacciatore (a jucat şi în „The Passion of Christ”, pe care recunosc că nu l-am văzut pentru că nu cred că aş putea suporta violenţa descrisă atât de grafic), Eugenia Costantini şi Gabriele Ferzetti (care a mai jucat şi în „Once Upon a Time in the West”, de exemplu).

            Bun, şi acum că am terminat cu cast-ul, să trecem la partea cu adevărat interesantă. Povestea e una oarecum deosebită – doi fraţi care nu şi-au mai vorbit timp de 18 ani (după ce mama lor moare într-un accident de maşină din care ei doi scapă ca prin minune) se reîntâlnesc la înmormântarea (bine, de fapt, incinerarea) tatălui şi află că acesta, cu limbă de moarte, i-a rugat să facă un drum din Roma până în Reggio Calabria (cam 500 de kilometri) şi să-i ducă cenuşa lângă mormântul soţiei. În plus, drumul trebuie făcut în maşina care fusese implicată în accident şi pe care tatăl o reparase de-a lungul a 14 ani. Bun, poate că am mai văzut ceva relativ asemănător în filme uşurele gen „Annie’s Point” sau chiar în unele care s-au vrut a fi blockbuster-e, cum ar fi „Due Date”, dar niciunul nu se compară cu filmul ăsta.

            Diferenţele dintre cei doi fraţi sunt vizibile – unul din ei, Genziano, e stabilit la Londra încă de după accident şi este un om de afaceri de succes şi un burlac înrăit, celălalt, Mirko are familie, greutăţi materiale, datorii fără număr şi un atelier de reparat maşini pe punctul de a se închide. Genziano e sigur pe el şi foarte hotărât, Mirko e bâlbâit şi împăciuitor, iar dialogurile dintre ei sunt absolut geniale, cu înţepături şi ironii fine, ca să nu mai vorbesc de peripeţiile prin care trec până ajung la destinaţie. Ce mi-a plăcut mie tare mult e faptul că filmul e foarte bine concentrat în doar 100 de minute, mai ales că se desfăşoară pe două planuri: călătoria fraţilor împreună cu o domnişoară pe care se oferă să o ducă cu maşina şi toate necazurile pe care le au de-a lungul drumului şi ce se întâmplă acasă la Mirko, unde soţia lui îl aşteaptă, împreună cu fiul şi cu (stră)bunicul. Mai mult, noi, ca spectatori, aflăm abia la finalul filmului ce s-a întâmplat în ziua nefastă a accidentului şi de ce nu şi-au mai vorbit cei doi fraţi atâta timp. În orice caz, e un film care te trece prin tot felul de stări, de la durere, la empatie, la zâmbete şi iar la tristeţe şi tot aşa şi cred că şi numai pentru caracteristica asta filmul e un must, deşi bilele albe sunt mult mai multe. Aşa că, neapărat DE VĂZUT !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 6.7

Notă personală: 7.4

Plot: Deşi ideea nu este 100% originală, mie mi se pare că a fost foarte bine pusă în aplicare, redând cu originalitate gama de emoţii care survin după 18 ani de ne-vorbit cu cineva. Mai mult, e un detaliu la final care pe mine m-a lăsat cu gura căscată şi are legătură cu domniţa care a mers cu ei o parte din drum; nici până în momentul de faţă nu am reuşit să-mi explic care e faza.

Imagine: Lăsând la o parte montajul făcut foarte bine, peisajele calabreze sunt incredibile şi merită văzute, dacă nu live, măcar prin intermediul unui film de genul ăsta.

Coloană sonoră: Am observat că filmele italiene, în general, au un soundtrack cel puţin genial, iar cum eu nu menţionez categoria asta decât dacă este, într-adevăr, cazul, atunci e clar că melodiile de pe coloana sonoră chiar mi-au plăcut.

+ Reiterez originalitatea umorului, însă nu o să dau decât un exemplu, pentru că mi-a fost oricum destul de greu să aleg unul singur: puştiul lui Mirko, Davide, devine obsedat de moarte dar la modul copilăresc şi îl exasperează pe străbunicul său (venit de la Londra odată cu Genziano) cu întrebări gen: „Cum spui „mormânt” în engleză?” sau cu jocul „de-a mortul”.