Legal Eagles [1986]

            Alaltăieri după-amiază am prins pe HBO un film vechi, dacă i se poate spune aşa, deşi dacă 1986 înseamnă vechi nu ştiu cum am putea să categorisim filmele din perioada interbelică, de exemplu. Mă rog, nu asta era ideea. Ideea e că am văzut un film drăguţ, de genul celor care nu prea se mai fac în ziua de azi, în mare parte pentru că trăim în alte vremuri. Bineînţeles, arta cinematografică nu s-a schimbat în totalitate în ultimii 25 de ani, dar diferenţele sunt vizibile chiar şi pentru neavizaţi (ca mine, aş putea spune). Ca să nu mai lungesc inutil introducerea, o să vorbesc astăzi despre „Legal Eagles”.

            Şi o să încep cu cast-ul. În primul rând, plăcerea de a vedea actorii în „varianta” lor mai tânără este, cel puţin pentru mine, nepreţuită. În al doilea rând, vreau să spun că filmul nu duce lipsă de nume relativ mari, atât la vremea aia, cât şi acum (cel puţin unele din ele). Deci, îi avem, printre alţii, pe Robert Redford (o să dau ca exemplu două filme pe care le-am văzut relativ recent, şi anume „Spy Game” şi „This Property Is Condemned”), Debra Winger (n-am mai văzut nimic cu ea, aşa că o să dau un exemplu aleatoriu – „An Officer and a Gentleman”), Daryl Hannah (dacă nu v-o amintiţi din „Kill Bill”, tot ea a jucat în videoclipul lui Robbie Williams pentru melodia „Feel”), Brian Dennehy (figură cunoscută, dar nu ştiu exact de unde să-l iau; ştiu, în schimb, că şi-a împrumutat vocea pentru „Ratatouille”) si Terence Stamp (eu l-am văzut în „The Limey” şi „Valikyrie”, deşi s-ar putea să mai fie şi alte filme).

            Bun… Filmul face parte din categoria clasică „film poliţist”, în sensul că e vorba de un caz încâlcit care are legătură cu un altul mai vechi şi în care, evident, inculpata este acuzată pe nedrept. Pe de altă parte, protagoniştii sunt doi avocaţi (de fapt, ea e avocat al apărării, el e procuror), nu doi detectivi, iar inculpata este o artistă nonconformistă, acuzată mai întâi de furt şi apoi de crimă. Ăsta ar fi rezumatul foarte pe scurt şi foarte sec al filmului, pentru că plot-ul e mult mai alambicat decât atât, însă destul de uşor de urmărit. Complexitatea nu rezidă neapărat în numărul de personaje (care oricum nu este foarte mare şi implică, până la un anumit punct, un personaj care este menţionat doar cu numele şi altul decedat cu mult înainte de momentul în care se desfăşoară acţiunea), ci mai degrabă în legăturile dintre ele, pe cât de neaşteptate pe atât de surprinzătoare odată dezvăluite.

            Mai mult, spre deosebire de filmele mai noi al căror subiect constă în desluşirea misterului vreunui caz de răpire / viol / omor, filmul ăsta nu e atât de funebru şi de tensionat. Bun, trebuie să aflăm ce s-a întâmplat, dar nu e nevoie de cinci împuşcături şi două ameninţări cu moartea pe minut. Avem şi aici urmăriri cu maşinile, explozii, arme, crime, sex şi în plus, replici inteligente, puţin umor şi întorsături de situaţie mai mult decât suficiente ca număr. Şi, deşi finalul e previzibil, în sensul că rivalitatea iniţială dintre cei doi avocaţi se dizolvă şi se transformă într-o idilă, în timp ce inculpata este absolvită de orice vină, firul narativ de-a lungul filmului e destul de întortocheat şi e greu de intuit în ce direcţie o s-o ia povestea. În concluzie, dacă nu ţineţi cont de anul în care a fost făcut un film pentru a emite o judecată de valoare, filmul ăsta merită văzut, aşa că DE CE NU? :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 5.7

Notă personală: 6.3

Cast: Mi-a plăcut Robert Redford pentru că omul ăsta chiar are talent şi chiar se transpune cu o uşurinţă aproape enervantă în pielea oricărui personaj şi mi-a mai plăcut şi Daryl Hannah în rolul unei artiste excentrice şi uşor bizare, cu o privire seducătoare şi mişcări de gazeluţă.

Plot: Poate că am văzut mult prea multe filme de după 2000 ca să mai pot fi impresionată de o poveste poliţistă din 1986, dar plot-ul e departe de a fi plictisitor, mai ales dacă sunteţi genul de oameni cărora le plac puzzle-urile, de exemplu. E interesant de urmărit cum protagoniştii pun povestea cap la cap, aşa încât la final nu mai contează că ştiai de la început că o să fie cu happy ending.

Coloană sonoră: De data asta nu includ categoria pentru că mi-a plăcut tare mult, ci dimpotrivă. Dacă e ceva ce mi se pare total aiurea în cazul filmelor de dinainte de 1995 e coloana sonoră, de cele mai multe ori neinspirată şi foarte prost aleasă. Pe mine, personal, mă zgârie pe creier aproape întotdeauna.