Red Riding Hood [2011]

            Azi o să vorbesc despre un film pe care l-am revăzut de curând şi despre care am foarte multe de spus încât sunt convinsă că o să omit diverse detalii pe parcurs. Mă rog, o să încep cu faptul că este, probabil, cel mai subevaluat film din toate cele pe care le-am prezentat până acum şi sunt aproape convinsă că ştiu de ce: nota de pe IMDb este stabilită în funcţie de voturile user-ilor, iar cum de regia filmului s-a ocupat Catherine Hardwicke, cea care a regizat şi primul film din seria „Twilight” (şi singurul cu adevărat bun din serie, de altfel), este explicabil de ce nota este atât de mică (prejudecăţile astea or să ne omoare pe toţi într-o zi!). În altă ordine de idei, este un film încadrat tot la categoria horror, deşi dacă m-am uitat eu la el, e clar că nu e atât de înfricoşător. Şi ca să trec odată la subiect, o să vorbesc despre „Red Riding Hood”.

            Înainte să încep prin prezentarea cast-ului vreau să spun un singur lucru: filmul nu e ceea ce vă aşteptaţi. Jur!! Şi acum că am spus asta, sunt împăcată cu mine însămi şi pot să spun cine joacă în film: Amanda Seyfried (eu am văzut-o în „In Time” şi „Dear John” – primul mai bun ca al doilea), Gary Oldman (nu prea are nevoie de prezentări, dar o să menţionez trilogia „The Dark Knight”), Billy Burke (tot din „Twilight” îl ştiu, dar aici a jucat mult mai bine), Julie Christie (nu ştiu dacă am văzut-o în vreun film până acum, dar am văzut că a jucat în „Doctor Zhivago”, de exemplu) şi lista de actori mai mult sau mai puţin cunoscuţi poate continua cu nume gen Virginia Madsen, Lukas Haas, Max Irons sau Shiloh Fernandez. Oricum, spre deosebire de alte filme în care actorii sunt cei care dau valoarea producţiei, de data asta povestea este cea care te lasă cu gura căscată, în ciuda faptului că citind titlul filmului ai certitudinea că ştii exact ce o să se întâmple.

            Ideea este următoarea: în anii ’70-’80, în literatura post-modernistă britanică şi-a făcut loc o scriitoare pe nume Angela Carter care, printre altele, a publicat în 1979 o colecţie de nuvele pe nume „The Bloody Chamber” în care rescrie basme celebre cum ar fi „Barbă Albastră” sau „Albă ca zăpada” într-un mod cel puţin fascinant, rezultând aşa-zise versiuni pentru adulţi. Eh, filmul ăsta se inspiră foarte mult din ceea ce a făcut Angela Carter, aşa încât din povestea originală nu rămân decât detaliile, gen mantaua roşie, conversaţia cu bunica (cu ochii şi urechile mari, ştiţi voi) sau lupul căruia i se pun pietre în burta şi apoi aceasta i se coase. Mai mult, lupul nu e lup, e vârcolac, Scufiţa Roşie (pe nume Valerie în film) pare să aibă o relaţie foarte apropiată cu el/ea, iar fantasticul se împleteşte de minune cu realul (exprimare de clasa a noua, maxim a zecea, ştiu) de nu mai ştii ce are logică şi ce nu.

            Scenariul e atât de bine gândit şi atât de bine pus la punct în ceea ce priveşte micile detalii încât lasă loc de milioane de speculaţii, fără însă a exista vreo gaură în plot sau vreo scenă cusută cu aţă albă. Toată acţiunea se petrece într-o locaţie irelevantă şi atemporală, ceea ce te face să accepţi şi mai uşor povestea ca fiind relativ verosimilă. Relaţiile dintre personaje sunt foarte încurcate, însă firul narativ nu e deloc greu de urmărit. Cel mai fascinant, însă, este faptul că, de-a lungul filmului este imposibil să nu te întrebi cine e vârcolacul de fapt şi pot să garantez că o să numiţi cel puţin 5 personaje care ar putea fi „inculpatele”, iar finalul (adică ultimele maxim 10 minute) este de-a dreptul şocant, atât prin dezvăluirea identităţii vârcolacului şi prin explicaţiile date de el/ea care îţi întregesc înţelegerea filmului, cât şi prin scena ultimă propriu-zisă. Mai spun un singur lucru: neapărat DE VĂZUT !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 5.2

Notă personală: 7.1

Plot: O spun iar şi aş spune-o de o mie de ori dacă ar fi nevoie: nu este doar adaptarea unui basm, este rescrierea lui în toate variantele posibile şi în versiunea relativ „de groază”, chiar dacă nu e vorba neapărat de monştri sau crime dubioase, ci numai de tensiunea şi incertitudinea care te ţin în priză toate cele 100 de minute.

Cast: Cred că aş fi ipocrită dacă nu aş recunoaşte că aura de mister a filmului este dată în mare parte de către jocul actorilor, iar ca performanţe notabile o să-i menţionez pe Billy Burke, Shiloh Fernandez şi Julie Christie, ei fiind doar trei dintre potenţialele identităţi reale ale vârcolacului.

Coloană sonoră: Deşi nu pot să spun că am reţinut vreo melodie anume, pot, în schimb, să spun că tot soundtrack-ul a întregit la perfecţie filmul şi atmosfera fantastico-funebră pe care regizoarea a încercat (şi a reuşit, zic eu) s-o creeze.