Pacific Rim [2013]

            Ultima dată când am prezentat un film am menţionat că aş mai avea două despre care vreau să vorbesc şi că încerc să păstrez ordinea cronologică în care le-am văzut. Ei bine, am ajuns la concluzia că filmul pe care am de gând să îl recomand azi merită cu vârf şi îndesat să treacă în faţa celorlalte două, mai ales că este unul pe care eu (la fel ca mulţi alţi cinefili, de altfel, şi fani ai lui Guillermo del Toro) îl aşteptăm de cel puţin jumătate de an, dacă nu mai mult. Mă gândesc că simpla menţionare a marelui del Toro, cel care m-a făcut să am coşmaruri cu creatura aia dubioasă din „Pan’s Labyrinth” (aia care îşi ţinea globii oculari în palme) v-a făcut să ghiciţi repede despre ce o să fie vorba în review-ul de azi: „Pacific Rim”.

            Recunosc că a trecut aproape o săptămână de când am văzut filmul, dar impresiile sunt încă proaspete, mai ales că l-am văzut la cinema în varianta 3D. A fost incredibil! Dar o să ajung mai târziu la partea cu efectele vizuale de nota 12. Până una-alta, să vedem ce-i cu cast-ul. În mod surprinzător, del Toro nu a ales un actor renumit pentru protagonist; de altfel, nici restul rolurilor nu sunt jucate de actori extrem de faimoşi. În fine, în film îi avem pe Charlie Hunnam (nu cred că l-am mai văzut pe undeva până acum… ah, da, în „Cold Mountain”), Idris Elba („Thor”, „Prometheus”, „RocknRolla” şi aşa mai departe), Rinko Kikuchi (nici pe ea n-am mai văzut-o nicăieri), Charlie Day (unul din cele mai tari personaje din film; l-am văzut în „Horrible Bosses” şi în câteva episoade din serialul „Thid Watch”), Burn Gorman („The Dark Knight Rises” şi cam atât), Clifton Collins Jr. („Star Trek”, varianta din 2009) şi Ron Perlman (evident, „Hellboy”, printre altele).

            Şi acum să vedem despre ce-i vorba de fapt. Acţiunea se petrece în anii 2020, când omenirea este atacată deja de câţiva ani buni de către monştri marini imenşi, numiţi Kaiju, care ies la suprafaţă printr-un portal situat pe fundul Oceanului Pacific. Pentru a putea face faţă ameninţării, omenirea decide să uite de războaiele, rivalităţile şi disensiunile dintre state (devenite, evident, triviale în comparaţie cu noua problemă) şi conlucrează pentru a crea Jaeger-i, roboţi la fel de imenşi controlaţi de doi piloţi prin intermediul unei punţi neuronale. Cele 131 de minute propriu-zise ale filmului prezintă ultimele zile ale „războiului”, când atacurile se înmulţesc, iar monştrii sunt din ce în ce mai mari şi mai înfricoşători, iar protagoniştii sunt Raleigh Becket, un pilot veteran şi Mako Mori, novice, ei fiind şi cei care salvează, la final, lumea.

            Dacă vi se pare că am povestit prea mult din  plot, să ştiţi că n-am acoperit nici măcar 10%. Povestea e atât de complexă, dezvăluindu-se elemente noi până aproape de deznodământ, încât te ţine în priză de la minutul 1 până la minutul 120 şi ceva (am scăzut credit-urile de final). Mai mult decât atât, e atât de bine pusă la punct, încât toate detaliile se potrivesc perfect ca într-un joc de puzzle şi cred că e destul de greu, dacă nu imposibil, să găseşti vreo fisură în scenariu. Ca să nu mai zic de creaturile născocite de Guillermo del Toro! Vă spuneam că am văzut filmul la cinema în varianta 3D. Ei bine, au fost momente în care am rămas, la propriu, cu gura căscată, şi asta pe lângă efectele vizuale absolut geniale şi CGI-ul de 5 stele. Şi că tot veni vorba de CGI, filmului ăstuia îi trebuie acordată atenţie maximă, pentru că dacă te laşi distras fie doar pentru câteva secunde, rişti să ratezi detalii esenţiale. Mă rog, cred că am lăudat destul filmul. Deci, e neapărat DE VĂZUT !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 7.8

Notă personală: 8.5

Cast: Fiecare personaj pare să aibă o poveste foarte complexă în spate, deşi nu tuturor li se acordă la fel de multă atenţie (din motive obiective, de altfel - un film de 3 ore şi jumătate ar fi fost cam mult). Oricum, preferaţii mei au fost cei doi oameni de ştiinţă jucaţi de Charlie Day şi Burn Gorman, deşi toate personajele sunt bine închegate şi bine gândite.

Plot: Filmul este şi o aducere în prim-plan a genului SF de origine japoneză mecha, axat pe roboţi şi orice fel de altă maşinărie. Cu toate astea, scenariul e de sine stătător, foarte complex, cu multe referinţe şi mai multe „ancore” în realitate, prin menţionarea unor locaţii precum Lima, San Francisco, Hong Kong, dar şi prin inserarea de pasaje care par fi rupte dintr-un jurnal de ştiri.

Imagine: Simt nevoia să mă repet, aşa că o mai spun o dată: del Toro are o imaginaţie foarte activă şi cel puţin ciudată şi se vede din creaturile cu care îşi „împodobeşte” filmele. În plus, secvenţele de cadre, tranziţiile dintre ele, unghiurile de filmare, toate au fost executate perfect şi selectate de aşa natură încât să stai lipit de scaun (fotoliu, canapea, pat, etc.) până la final.

+ Scena mea preferată (staţi liniştiţi că nu o povestesc), care pun pariu că a înduioşat mulţi oameni, este cea în care Mako retrăieşte o amintire dureroasă din copilărie, din timpul unui atac al unui Kaiju. Şi atât. Dar să ştiţi că dramatismul şi tensiunea ating cote maxime în momentul ăla, deşi nu e punctul culminant al filmului.