Amen. [2002]

            Azi schimbăm iar macazul într-un mod relativ drastic şi trecem de la o dramă cu un subiect trist şi realist (cancerul, boala care nu te iartă, ca să mă exprim metaforic) la un film despre răzbel. Tot o dramă, ce-i drept, numai că prezentată într-un mod mai subtil şi mai elegant. Şi să nu vă imaginaţi că dacă am zis că e un film despre război o să vedeţi prea multe scene de luptă, gloanţe, obuze, grenade şi altele asemenea. Dimpotrivă, filmul acesta tratează Holocaustul – şi înainte să vă crizaţi, nu, n-o să vedeţi nicio cameră de gazare (cel puţin, nu interiorul ei), nici un lagăr prezentat cu prea multe detalii şi nici prea mulţi evrei în zeghe. În fine, intru în prea multe detalii mult prea devreme. Titlul filmului despre care vorbim azi este „Amen.”.

            Până să discutăm despre cast, două mici precizări: unu, regizorul este nimeni altul decât Costa-Gavras, faimos pentru subiectele istorico-sociale pe care le abordează (şi pentru filmele „Missing” şi „Z” – recunosc că n-am văzut niciunul) şi doi, filmul e coproducţie Franţa-Germania-România, ceea ce înseamnă că: a) vedem mulţi actori români, printre care Ion Caramitru, Marcel Iureş (de văzut serialul „În derivă”, apropo) Horaţiu Mălăele, Marin Moraru şi mulţi, mulţi alţii (la propriu!) şi b) nu prea avem de unde să-i recunoaştem pe restul actorilor; oricum, în rolurile principale îi avem pe Ulrich Tukur („Solaris”, varianta din 2002), Mathieu Kassovitz („The Fifth Element” şi „Amelie”) şi Ulrich Mühe.

            Bun, ziceam mai devreme că, deşi e un film despre război, nu prea o să vedeţi nici scene de luptă şi nici clişeele (poate că sună dur, dar asta e) pe care le-aţi văzut în toate celelalte filme care tratează cel de-al Doilea Război Mondial şi Holocaust-ul. Ca să spulber orice neclaritate, filmul ăsta prezintă o cu totul altă abordare a ororilor din timpul regimului lui Hitler, mai exact din perspectiva oamenilor care au aflat cu stupoare despre planul macabru de exterminare a evreilor şi care au făcut tot posibilul ca lucrurile să nu rămână aşa, adică secrete şi muşamalizate. În acest sens, protagoniştii sunt un inginer sanitar devenit ofiţer SS (Kurt Gerstein), care rămâne şocat când află pentru ce se foloseşte, de fapt, cianura cu care el purifica apa pentru soldaţii de pe front şi un tânăr preot iezuit (Riccardo Fontana), care încearcă să aducă la urechile Papei ceea ce se întâmplă, mizând pe mărturia la prima mână din partea lui Gerstein.

            Ceea ce e surprinzător e faptul că filmul ţine destul de mult (132 de minute), dar eu una n-am simţit nicio secundă că mă plictisesc. Pe de altă parte, s-ar putea să fie pasiunea mea pentru istorie de vină, deşi faptul că sunt relativ multe personaje şi că acţiunea se petrece în mai multe locaţii şi pe mai multe planuri conferă un ritm destul de alert poveştii. În plus, cel puţin pentru mine a fost o uşurare să nu mai văd aceleaşi scene extrem de grafice cu oameni chinuiţi (evrei sau nu) prin lagăre sau cu soldaţi mutilaţi pe paturi de spital insalubre. Mi s-a părut mult mai interesant să urmăresc eforturile câtorva oameni de a aduce la cunoştinţa întregii lumi ceea ce se întâmplă în aşa-numitele „fabrici” din Estul Europei, reticenţa şi refuzul germanilor obişnuiţi de a crede ceea ce aud şi neputinţa (sau poate nepăsarea?) marilor actori de pe scena internaţională (Marea Britanie, S.U.A., Vatican). Pe scurt, pentru cei pasionaţi de istorie, dar şi pentru cei care vor altceva de la un film despre război, DE VĂZUT !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 7.2

Notă personală: 7.6

Plot: Eu aş zice că abordarea lui Costa-Gavras e una 100% originală; nu pretind că am văzut toate filmele despre cel de-al Doilea Război Mondial care există, dar din cele (destule) pe care le-am văzut, niciunul nu tratează problema Holocaust-ului din punctul de vedere al celor care ştiau ce se întâmplă şi nu voiau să ia parte la aşa ceva. Iar finalul e pe cât de trist, pe atât de dezamăgitor şi de frustrant, simetric cu începutul şocant şi complet neaşteptat.

Cast: Ulrich Tukur în rolul lui Kurt Gerstein m-a impresionat din toate punctele de vedere şi o să vă şi dau un exemplu elocvent, zic eu: când i se arată pentru prima dată ce se întâmplă, de fapt, în camerele de gazare şi la ce e folosită cianura, expresia de pe figura lui exprimă atât de multe în acelaşi timp, de la şoc la oroare şi de la compasiune la frustrare încât, inevitabil, îţi scapă o lacrimă.

Imagine: Încă o dată salut lipsa de elemente şi aspecte mult prea grafice şi violente în favoarea conversaţiilor cu tâlc şi a cadrelor alese pe sprânceană pentru a reda atmosfera sumbră a vremii.