Like Someone in Love [2012]

            Filmele japoneze sunt ca nişte picturi – nu vezi imaginea de ansamblu, ci doar o frântură, un mănunchi de detalii pe care creatorul decide că eşti vrednic să le priveşti şi, eventual, să le înţelegi. Azi sunt metaforică, aşa că o să merg şi mai departe cu lirismul. Filmele japoneze sunt exact ca poeziile tradiţionale nipone, haiku, în sensul că n-au nici cap, nici coadă, ci doar reprezintă o idee, un concept şi par a fi mai degrabă aforisme decât fraze bine închegate şi legate unele de altele. În fine, o să explic mai pe larg în rândurile următoare ce vreau să spun de fapt; azi vorbim despre „Like Someone in Love”.

Pe lângă faptul că lipsesc cu desăvârşire elementele de bază ale unei naraţiuni, adică introducerea, cuprinsul şi încheierea, povestea nu are nici prea multe personaje. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, ele ar fi doar două, dar să zicem că mai e un al treilea aproape la fel de important. Ei bine, astea trei personaje sunt interpretate de Tadashi Okuno, Rin Takanashi şi Ryo Kase (despre care am aflat că a jucat în „Letters from Iwo Jima”). În rest, filmul e „populat” de personaje episodice, care apar doar în anumite scene şi doar pentru că sunt necesare pentru ca noi, telespectatorii, să înţelegem mai bine despre ce e vorba în film.

Şi că tot am ajuns aici, să vedem care e ideea principală. Ei bine, subiectul e unul oarecum delicat şi se dezvăluie pe parcurs, aşa că o să încerc să nu dau foarte multe detalii. Cert e că povestea se desfăşoară în jurul unei tinere, Akiko, plecată dintr-un sătuc unde a fost crescută de bunici şi ajunsă în Tokyo la studii. Din nefericire, pe lângă studii ea ajunge să fie şi domnişoară de companie pentru domni generoşi şi se vede prinsă şi într-o relaţie amoroasă cu un bărbat agresiv şi veşnic suspicios. Ce-i drept, suspiciunile lui sunt fondate, dat fiind că nu ştie cu ce se ocupă ea de fapt, iar ea îl amăgeşte cu minciuni care mai de care mai prost ticluite. Povestea ia o turnură neaşteptată odată cu apariţia unui client care ţine morţiş s-o cunoască, un bătrânel văduv despre care aflăm abia spre final cine e şi ce legătură are cu ea.

Mă opresc aici, deşi simt că sinopsis-ul pe care l-am făcut e foarte sec, însă marea majoritate e filmului e făcut numai din dialoguri. Lipsesc cu desăvârşire scenele de acţiune sau orice alt moment un pic mai alert, punându-se accentul mai degrabă pe relaţiile dintre personaje şi pe felul în care o clipă îţi poate schimba soarta. Din nefericire, aşa cum este tipic filmelor asiatice (deşi filmul ăsta e coproducţie franco-japoneză), avem parte de foarte multe momente moarte, în care nu se aude nici musca şi în care n-avem de ales decât s-o urmărim pe Akiko, de exemplu, cum îşi pune ciorapii. Şi totuşi, cele 109 minute trec mult mai repede decât te-ai aştepta, în ciuda faptului că povestea e statică. Iar finalul te lasă, la propriu, cu gura căscată, deşi n-o să vă spun de ce. Aşa că, dacă aveţi răbdare să urmăriţi şi un alt fel de film decât cele cu care v-aţi obişnuit până acum, DE CE NU ? :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 6.8

Notă personală: 6.6

Plot: În general, îmi plac filmele care nu abundă de personaje – mi se pare mult mai complicat să creezi o poveste cu un număr redus de oameni pentru că nu te poţi baza pe faptul că sari la o altă scenă atunci când eşti în pană de inspiraţie. Oricum, povestea e deosebită, abordată într-un stil cu totul aparte, tipic japonez, aş zice eu, iar deznodământul e deosebit şi totalmente neaşteptat.