Pineapple Express [2008]

            Dacă ultimul film despre care am vorbit a fost o comedie romantică, azi vorbim despre o comedie în toată regula, una pe care am văzut-o de cel puţin trei ori şi pe care recunosc că aş vedea-o oricând, fără a se diminua, însă, cantitatea de amuzament obţinută de pe urma vizionării ei. În fine. Filmul de azi combină cu succes elementele necesare unei comedii excelente şi aş zice eu că, alături de „Superbad” şi „The Hangover” (prima parte, evident), formează Triada celor mai bune comedii din ultimii cinci ani (să mi se taie capul dacă greşesc!). Deci, ca să nu mai lungesc introducerea asta degeaba, azi o să vorbesc despre „Pineapple Express”.

            Dacă nu mă înşel, ăsta a fost printre primele filme pe care le-am văzut cu Seth Rogen (pe care l-am mai văzut ulterior în tot felul de alte producţii, printre care „Knocked Up” sau „Take This Waltz”). În „Pineapple Express” el joacă alături de James Franco (nominalizat la premiile Oscar pentru rolul din „127 Hours”), Danny McBride („30 Minutes or Less” sau „Up in the Air”), Kevin Corrigan (îl ştiu din „Kicked in the Head”, printre altele), Craig Robinson (pe el îl ştiu din „Miss March”, unde a avut un rol tare ciudăţel) şi Rosie Perez („White Men Can’t Jump” sau „It Could Happen to You”), pe lângă mulţi alţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi.

            Şi că tot vorbeam mai devreme despre elementele necesare unei comedii reuşite, să vedem ce avem în filmul de faţă. Păi, avem un tip care lucrează ca portărel, Dale (jucat de Seth Rogen), al cărui job îi permite să se deghizeze în tot felul de personaje, care are o iubită de 18 ani şi care fumează marijuana la greu, îl avem pe dealer-ul lui, Saul (interpretat de James Franco), un tip uşor naiv, dar sociabil şi cu intenţii bune şi avem şi o intrigă bine gândită: Dale este martor fără de voie al unei crime şi, împreună cu Saul, ajung să fie vânaţi şi de şeful lui Saul, marele traficant de droguri, şi de competiţia acestuia, asiaticii. Şi de aici urmează o serie de încurcături, de răsturnări de situaţie şi de momente haioase la care eu una am râs până mi-au dat lacrimile de fiecare dată când am văzut filmul.

            Interesant de observat e faptul că, deşi se vrea a fi o comedie, filmul are destule momente „serioase” (deşi sună cam forţat) sau tensionate, unele uşor dramatice, însă doza de umor rămâne constantă, ceea ce îl împiedică de la a deveni o comedie prea searbădă sau un thriller mult prea caraghios. În plus, chimia dintre Rogen şi Franco (şi când spun chimie mă refer la compatibilitatea mentală şi emoţională) e mai mult decât evidentă, ceea ce sporeşte efectele obţinute mai ales prin comicul de situaţie. Iar finalul e unul cu tentă pozitivă („fericit” parcă e prea mult spus), aşa cum bine îi şade unei comedii făcute cu cap. Deci, pentru o porţie zdravănă de râs, filmul e neapărat DE VĂZUT !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 7.0

Notă personală: 7.3

Plot: O bulină roşie pentru James Franco şi pentru rolul său de dealer complet aerian şi una pentru Seth Rogen, atât pentru felul în care s-a transpus în pielea personajului, cât şi pentru contribuţia sa la crearea scenariului.

Coloană sonoră: Deja când auzi „Electric Avenue” pe fundal din primele 5 minute (varianta originală, a lui Eddy Grant) îţi dai seama că tot soundtrack-ul o să fie bun. Şi aşa şi e, pentru că pe parcursul filmului îi mai auzi pe Bob Marley, Peter Tosh, Cypress Hill, Falco şi mulţi, mulţi alţii.